Ce visează un copil timid, abandonat în spital

Mihaela Toma 0
Ce visează un copil timid, abandonat în spital

Este ștrengarul ștrengarilor și i se spune Titirezul. De dimineață până seara aleargă prin curtea Fundației Sfânta Macrina ba să-și mai tachineze un coleg emotiv, ba să-i pună piedică altuia, ba să facă poante pe seama îngrijitorilor. Se numește Iancu și de fapt face toate astea ca să mascheze cât e de timid și de sensibil. E mititel și slăbuț, mereu cochet, asortat și îngrijit, are 11 ani și învață bine. Îl privești și n-ai ghici că Iancu nu și-a văzut niciodată părinții, că n-a spus niciodată mamă și tată și că, probabil, ar rămâne cu cuvintele astea-n aer dacă prin absurd mama și tata ar apărea acum în fața lui. Nu-și imaginează cum ar putea fi și poate tocmai de aceea nici nu-și dorește. Îi e bine așa, împărțind dormitorul, masa, cărțile și bicicleta cu alți copii de la fundație, tot abandonați ca el. Altă viață nu cunoaște.

“Am auzit că mama, după ce m-a născut, m-a lăsat în spital și ea a plecat. Nu știu de ce, poate o fi fost săracă, cine știe… N-am știut niciodată nimic de părinții mei și nici n-a avut cine să-mi spună. Până acum trei, patru ani am stat la asistent maternal. A fost bine acolo, nu-mi lipsea nimic, era ca o familie. Dar într-o zi nici asistentul maternal n-a mai putut să mă țină și așa am ajuns la Sfânta Macrina”, ne povestește Iancu. A știut imediat că aceasta va fi casa lui, măcar până la majorat. De doi ani, de când a fost inclus în proiectul “O șansă europeană pentru copiii români”, merge în tabere, în excursii și face ore suplimentare la câteva discipline școlare, cot la cot cu alți micuți de la Macrina, și ei parte din proiect.

Dar nu distracția din plimbări și din excursii simte că e marele său câștig, ci cu totul altceva: meditațiile care l-au ajutat să descopere ce-și dorește cu adevărat în viață. Și anume, să fie pianist, să cânte pe scenă și să aducă bucurie altor oameni. A se agăța de un vis ca ăsta e lucru mare pentru Iancu. Căci înainte n-avea vise, dorințe și aspirații. Se bucura doar pentru haine, mâncare și jucării. Acum, însă, simte că a primit mult mai mult decât atât. Profesorii l-au învățat – fără ca el să-și dea seama – bunele maniere, grija și căldura dezinteresată. O recunoaște el singur, sincer și inocent, printre rânduri: “Chiar dacă mă vedeți așa… poate cam neastâmpărat, să știți că nu eram așa când am venit aici. Eram foarte tăcut. Apoi am căpătat încredere și m-am împrietenit cu toată lumea. Uneori nu mă pot abține și sunt rău, mai zic una, alta copiilor, poate și profesorilor la meditații, dar apoi îmi dau eu singur seama că nu e bine și mă opresc”. Cel mai mult pe lume Iancu își dorește: “Unu, să fiu mereu sănătos. Doi, să am casă, câine și pisică”.

Leave A Response »